Expoziție îngrijită de Mihai Pop

22.05 – 22.07 2020

Preambul.
Un inocent joc de societate, la cumpăna dintre ani, mi-a arătat ce îmi este destinat anul acesta: dificilul moment al bătăliei dintre noapte și zi, punctul de fragilitate maximă în care se confruntă forțele naturii. În dreptul alegerii mele, cartea de joc povestește că, într-o astfel de zi, în China, oamenii stau în casă, la adăpost de demonii calendarului, atât de puternice și înfricoșătoare sunt energiile duale ale naturii în momentul Echinocțiului de primăvară.

Penumbra. Pictura.
Există o dimensiune latentă în pictura lui Șerban Savu, întotdeauna prezentă, dar niciodată clarificată, nici măcar în interviurile pe care le-a dat artistul de-a lungul anilor. Iar scoaterea ei la lumină implică o privire perseverentă, eliberată de căutarea anecdoticului, dar și de reperele Istoriei artelor (într-un cuvânt, dezactivarea cunoștințelor despre opera lui Savu). Acest exercițiu cere cercetarea atentă a pânzei, din nou și din nou, și fixarea privirii în penumbră, pe suprafețele „reziduale” ale imaginii, întotdeauna aflate acolo ca balans necesar al subiectului pictat. Personajele lui Savu aparțin și ele penumbrei, suspendate la rândul lor, continuu, într-un spațiu încărcat de potențialitatea unei acțiuni, dar aflat încă în adormire, în așteptarea de dinaintea declanșării „realității”. Aceste personaje sunt mai degrabă definite prin relația cu fluxul naturii (hibernare, așteptare, germinare), decât prin rolul lor în „tabloul social” (și, prin extensie, în economia lucrării). Chiar dacă natura pictată de Savu este de cele mai multe ori artificială, subsumată arhitecturii și adaptată personajelor, relația natură-om e subiectul lăuntric al picturilor lui, niciodată spus, scris, descris. Această relație de interdependență este umanitatea pe care pictura lui o poartă latent în ea.

Pictura. Expoziția.
Ce poate face cel mai bine pictura? În cazul nostru, să mențină intact echilibrul fragil al părților. Și ne vom regăsi în ea doar în măsura în care se oglindește ambiguitatea acestei tensiuni, departe de falsul certitudinilor simplificatoare. De asta continuăm să o privim, căci conține obscuritatea atât de importantă, compostul care ne hrănește. Picturile poartă în ele penumbra, iar expoziția ca întreg este la rândul ei purtătoarea unei incertitudini fertile. Văzută astfel, expoziția devine antidotul motorului mercantil al supra-producției scenei de artă actuale. Încă un motiv pentru a o vernisa în momentul Echinocțiului de primăvară. Astfel, pictura-purtătoare-de-penumbră capătă claritate, arătându-se în cel mai potrivit moment, datorită capacității noastre de a privi cu atenție în zona de semiobscuritate a tabloului. Trecerea de la „iarnă” la „primăvară” se face în artă prin acest proces anevoios, concentrat, al privirii.

Expoziția. Umbra.
Până la Echinocțiul de primăvară, când, pe 20 martie, pictura și receptarea ei în expoziție capătă drepturi egale, tentația discursivă este de a echivala construcția expoziției cu drumul de la întunericul germinativ la lumină. Punctul de echilibru perfect între zi și noapte marchează starea de excepționalitate a mediului reflexiv pe care expoziția îl creează. Acest lucru este posibil pentru că Șerban Savu își asumă natural folosirea metaforei în creația sa. Ni s-a părut, astfel, firesc să numim și să deschidem expoziția de Echinocțiu.

Addenda.
În anii studenției, călătoream în fiecare primăvară din Clujul încă gri, mohorât, la Student Fest-ul timișorean, care deborda de vitalitate. Totul era deschidere și înnoire. Și totuși, expoziția pe care o construiam împreună de fiecare dată, în primăvara care dădea pe dinafară, era invariabil cu și despre partea întunecată a fiecăruia dintre noi. O stare fragilă și fertilă deopotrivă, păstrând – indiferent de practica fiecăruia – melancolia și umbra.

Mihai Pop